Metamorfozele frumuseții: rafinament sau vulgaritate?

 

Conf. univ. Dr. Boris Nedelciuc, dermatolog, expert în medicină estetică

Ce este frumuseţea? Care sunt limitele frumuseţii? Există sau nu există un etalon universal al frumuseţii? Iată doar câteva întrebări care au frământat mintea omenească din cele mai vechi timpuri şi până în prezent.

Frumuseţea este virtutea esenţială a spiritului, un deziderat important al civilizaţiei şi progresului. Suntem aşa cum ne exprimăm: prin grai, scris, înfăţişare, ţinută şi comportament. În context, un atribut important al frumuseţii îl constituie pielea, în special tegumentul vizibil, dar şi o sumedenie de accesorii pe care le-au purtat strămoşii noştri, respectiv le purtăm noi, trăitorii zilelor noastre.

De-a lungul timpului, milioane de oameni au încercat să schimbe aparenţele, să arăte altfel în faţa semenilor. A fost, dacă vreţi, un fel de poziţionare ierarhică în societăţile acelor vremuri. Mai târziu, au apărut diverse alte motive – religioase, culturale, sexuale etc.

Spre exemplu, în China, începând cu sec. X şi până în sec. XX, erau în vogă picioarele lotus (Foto 1A). Astfel, curbarea forţată a labelor picioarelor era considerată un etalon important al frumuseţii şi sexualităţii feminine. Este adevărat, preţul plătit pentru o asemenea plăcere era mare: dislocarea articulaţiilor, frângerea oaselor, alterări ale stării de sănătate psihică.

Începând cu jumătatea a doua a sec. XX, picioarele Lotus au pierdut din importanţă, semnificaţie, frumuseţea picioarelor fiind evidenţiată de încălţămintea cu tocuri înalte (Foto 1B). Obiceiul a devenit atât de popular, încât s-a răspândit repede pe tot mapamondul. De la 2-3 cm până la 15-20 cm, tocurile înalte au devenit un element indispensabil pentru femeia contemporană. Dincolo de eleganţa şi rafinamentul acestora, purtarea unei astfel de încălţăminte nu este lipsită de probleme: dureri de glezne şi genunchi, înclinarea înainte a pelvisului, dereglări de ciclu menstrual, infertilitate, dureri cronice de spate şi cap.

Un alt capriciu al frumuseţii a fost silueta clepsidră, populară în Europa şi America, din sec. XVI şi până în prima jumătate a sec. XX (Foto 2A). Purtarea corsetelor din os de balenă sau oţel era o plăcere scumpă, dar şi periculoasă: deformarea sau chiar fisurarea coastelor, presiune periculoasă asupra abdomenului, funcţie digestivă şi respiratorie dereglată, probleme de sarcină, avorturi spontane.

În goana exagerată după forme ideale, astăzi s-a ajuns la silueta manechină (Foto 2B). Vrând să imite marele vedete din lumea modei, tot mai multe tinere cad pradă acestui trend, deloc sănătos pentru femei, în special pentru o viitoare mamă: alimentaţie dezechilibrată, înfometare până la anorexie, grave dereglări metabolice şi imune, fragilitatea dinţilor, părului şi a unghiilor, crize de depresie, uneori până la suicid.

De la picioare şi siluetă să trecem la buze. Astfel, în Etiopia, din vremuri de demult şi până în prezent, există o comunitate etnică, tribul Mursi, obiceiul cărora constă în fixarea, prin perforare, a unei farfurii din lut la nivelul buzei inferioare (Foto 3A). Cu anii, diametrul farfuriei devine tot mai mare. Cu regret, există şi inconvenienţe, respectiv riscuri: distrugerea dinţilor inferiori până la absenţa acestora, dificultăţi de mişcare şi exprimare verbală.

Spre deosebire de purtatul farfuriilor în buze, tinerii de astăzi, în special cei rebeli, non-conformişti, au găsit o altă soluţie – piercing-ul buzelor (Foto 3B). Realizată în condiţii antiseptice, procedura poate avea numeroase riscuri: pericolul contractării unor virusuri (hepatită, SIDA), reacţii alergice la metalele implantate, suprainfectări bacteriene. De asemenea, putem menţiona unele dificultăţi de îngrijire a cavităţii bucale, incomodităţi în timpul alimentării, sărutului etc.

 

Următorul “punct de destinaţie” îl constituie gâtul. Din vremuri de demult şi până astăzi, în tribul Padaung din Tailanda se practică un obicei ciudat, care constă în alungirea gâtului cu spirale din alamă (Foto 4A). Procedura începe în fragedă copilărie (5-7 ani), numărul inelelor fiind în creştere la fiecare 3-5 ani. În realitate, inelele nu lungesc gâtul. Totul nu este decât o iluzie din cauza deformării claviculelor şi coastelor de sus. Frecvent, se constată atrofierea muşchilor gâtului, dificultăţi de mişcare şi vorbire.

Spre deosebire de femeile tribului Padaung, doamnele şi domnişoarelor zilelor noastre apelează la alte metode de punere în evidenţă a frumuseţii gâtului. Una dintre ele este lipoaspiraţia şi/sau liftingul gâtului (Foto 4B). Intervenţia necesită anestezie generală, existând evident şi riscuri: infecţii sau alergii secundare. În context, femeile trebuie să cunoască un lucru – procedurile cu incizie pot lăsa cicatrice, cele cu aspiraţie – nu. Apropo, operaţia nu modifică lungimea gâtului – totul nu este decât o iluzie din cauza îndepărtării grăsimii în exces (liposucţie) şi/sau pielii în exces, respectiv musculaturii hipotone (lifting).

 

O altă preocupare majoră, în special pentru doamne, a fost podoaba capilară. Spre exemplu, în Franţa şi Anglia sec. XVII-XIX era foarte populară peruca Marie-Antoinette (Foto 5A). Având înălţimi mari, până la 50-60 cm, cu bucle sofisticate şi pietre preţioase, peruca “bigwig” era un semn de avuţie şi aristocraţie. Dincolo de nobleţea beneficiarilor, din cauza portului îndelungat, erau frecvente cazuri de infestare cu paraziţi – păduchi şi chiar şoareci.

Astăzi, o tendinţă asemănătoare se observă în rândul reprezentantelor din showbiz (Foto 5B). Gama largă de păr uman şi artificial, culori şi lungimi au făcut ca perucile mari sa fie în vogă pe toate continentele, iar îngrijirea părului a devenit o adevărată artă (Hair Art). Volumul conferă stil, înălţimea – monumentalitate. Uneori, se constată disconfort la purtare. Alteori, se observă reacţii alergice la substanţele chimice folosite pentru colorare.

Vorbind despre păr, nu putem trece cu vederea urechile. Astfel, din vremuri de demult şi până în prezent, bărbaţii tribului Rikbaktsa din Brazilia, respectiv femeile tribului Surma din Etiopia practică un obicei care constă în fixarea, prin perforare, a unor discuri din lemn, respectiv din lut în lobii urechilor (Foto 6A). Pentru amazonieni, ritualul marchează trecerea de la adolescenţă la maturitate. Pentru africani este un simbol al frumuseţii şi atracţiei sexuale. Realizată în condiţii antiseptice, procedura poate deveni riscantă pentru sănătate.

Prin comparaţie, astăzi frumuseţea urechilor este evidenţiată prin alte accesorii: cerceii lungi, tip candelabru, respectiv piercing-ul urechilor (Foto 6B). Cerceii reprezintă un accesoriu important în crearea unui stil unic şi memorabil. Tradiţional aceştia se fixează în lobii urechilor, riscul pentru sănătate fiind minim. Piercing-ul este o formă de exprimare a persoanelor rebele şi/sau atipice. Tradiţional, pentru realizarea acestuia se perforează cartilajul urechii. Iată de ce uneori pot exista riscuri. Ambele procedee dau expresie feţei, evidenţiază cultura sau incultura unei persoane, sustrag atenţia de la unele defecte.

Un alt aspect al frumuseţii feminine îl constituie dinţii. Din vremuri străvechi şi până la începutul sec. XX, a existat, în Filipine, la membrii tribului Bagobo, un obicei bizar care prevedea pilirea dinţilor cu instrumente rudimentare, având drept scop obţinerea unor dinţi ascuţiţi, numiţi şi “dinţi de prădător” (Foto 7A). Fiind un act invaziv, dureros şi îndelungat, existau numeroase riscuri: traumatisme dentare şi maxilare, infecţii în cavitatea bucală.

Mult mai simplă şi inofenisivă este procedura contemporană de înfrumuseţare a dinţilor cu bijuterii dentare (Foto 7B). Lipirea bijuteriilor se realizează cu ajutorul unui adeziv special. Marea varietate de pietre, preţioase şi nepreţioase, gama vastă de culori şi mărimi au determinat popularitatea acestui procedeu în rândul tinerilor, în special în rândul fetelor. Oricum, un lucru nu trebuie uitat: igiena orală precară poate dăuna accesoriilor.

Dar iată că am ajuns şi la estetica feţei. În context, putem menţiona următoarele: începând cu sec. XVI-XVII şi până în prezent, în Japonia, există o tradiţie veche de albire a feţei, numită machiajul Geisha (Foto 8A). Specifică damelor de companie, machiajul Geisha era indispensabil ritualului preparării şi servirii ceaiului, de asemenea în cadrul unor evenimente artistice – poezie, pictură, dans, cântec. Anonimatul, misterul şi seducţia erau punctele forte ale unei Geisha. Gheishele nu erau prostituate, însă existau şi geishe de băi care practicau această meserie. În trecut, machiajul era foarte toxic, fiind compus din orez lipicios, plumb, mercur etc.

Începând cu jumătatea a doua a sec. XX, de un enorm succes, pe toate meridianele globului, se bucură white make-up – ul artistic (Foto 8B). Este vorba despre o metodă contemporană de albire a feţei, specifică persoanelor din domeniul artelor – circ, teatru, film etc. Se bucură de succes şi în rândul tinerilor, în special cu ocazia unor petreceri, sărbători – revelion, Halloween. Machiajul transformă faţa într-o pânză albă de tablou pe care poţi desena şi crea orice-ţi pofteşte imaginaţia. Cu regret, uneori, pot fi observate reacţii alergice la substanţele componente – glicerină, ceară sintetică, dioxid de titan, amidon etc.

O altă metodă veche de înfrumuseţare, practicată din vremuri de demult şi până astăzi, o reprezintă acoperirea pielii cu un amestec de grăsime animalieră şi argilă roşie – ocru. “Oamenii roşii”, aşa sunt numite femeile care practică acest exerciţiu, locuiesc în Namibia, tribul Himba (Foto 9 A). Amestecul amintit mai sus protejează pielea de paraziţi, dar şi de radiaţia solară abundentă. Femeile Himba nu fac niciodată duş, iar pentru înlăturarea mirosurilor neplăcute se afumă cu ierburi aromatice.

Astăzi, o procedură oarecum similară poate fi considerată Chocolate Body Art (Foto 9 B). Este vorba despre o metodă modernă de îngrijire a pielii, care constă în acoperirea tegumentului cu un amestec de zahăr, apă, cacao, acid citric, unt de shea sau cocos, ulei de măsline, vanilie etc. Dar iată şi beneficiile acestei proceduri – conferă pielii supleţe şi elasticitate, combate ridurile şi vergeturile. De asemenea, relaxează, combate stresul, unele reţete având şi acţiune afrodiziacă.

În continuare vom vorbi despre tatuajul tribal – una dintre cele mai vechi şi mai răspândite metode de înfrumuseţare a corpului omenesc, atât la bărbaţi, cât şi la femei (Foto 10A). Tradiţia este întâlnită la multe popoare şi grupuri etnice. Se presupune că primii care au adoptat această cultură au fost triburile din zona ecuatorială (Asia, Africa, America Latină). Ulterior, fenomenul s-a răspândit în tot mai multe ţări. La început, acesta se realiza cu ajutorul unor ustensile din os, care aveau aspect de daltă zimțată, iar în calitate de tuş se utilizau coloranţi naturali de origine vegetală, riscurile unor suprainfectări şi / sau alergii secundare fiind mari.

Astăzi, vremurile s-au schimbat: permanente sau temporare, decorative sau medicale – tatuajele (Tattoo Body Art) sunt populare pe tot mapamondul (Foto 10B), în special în rândul tinerilor, membrilor lumii interlope etc. Tatuajul profesionist amplasează tuşul în derm, adică în stratul mijlociu al pielii. Înlăturarea acestuia este dificilă, dar nu imposibilă. Soluţia salvatoare o constituie laserul. Uneori, însă, există pericolul unor cicatrici vicioase inestetice. În cazul nerespectării normelor sanitar-igienice (ace nesterile etc.), cel mai periculos este riscul transmiterii unor infecţii grave: hepatite virale (B şi C), sifilis, HIV-SIDA etc.

 

În fine, dar nu în cele din urmă, am ajuns la bronzul natural (Foto 11A). Expunerea la razele solare este, probabil, una dintre cele mai vechi metode de revigorare şi înfrumuseţare a corpului omenesc. Din vremuri de demult şi până în prezent, pe aproape toate meridianele globului, omul a căutat să profite de beneficiile naturii, bronzul natural al pielii fiind o descoperire firească a strămoşilor noştri. Fiind principala sursă de căldură, lumină şi viaţă, oamenii au venerat dintotdeauna Soarele. La egiptenii antici, spre exemplu, cel mai puternic zeu era Zeul-Soare (Ra). Aztecii, la rândul lor, sacrificau numeroase vieţi omeneşti pentru ca el să reapară a doua zi. Cu regret, uneori, din cauza expunerilor abuzive, necontrolate, acesta poate cauza numeroase suferinţe, inclusiv dermatoze produse prin fotosensibilizare şi/sau fotoagresiune.

Pentru că zilele însorite sunt limitate pe durata unui an calendaristic, a fost inventată cabina de bronzat (Foto 11B), frecventarea solarului devenind pentru unii la fel de populară ca şi frecventarea salonului de manichiură sau pedichiură. Razele ultraviolete artificiale pot însă fi la fel de periculoase ca şi radiaţia solară naturală. Pentru prevenirea unor consecinţe nefaste, se va ţine cont de câteva reguli elementare: respectarea timpului de bronzare recomandat pentru fiecare tip de ten, purtarea obligatorie a ochelarilor de protecţie, utilizarea, de la caz la caz, a unor produse suplimentare pentru hidratare şi/sau fotoprotecţie.

Aşadar, istoria nu stă locului. Vremurile se schimbă, năravurile – ba. De-a lungul a zeci, sute şi mii de ani, tehnicile de înfrumuseţare ale corpului omenesc au evoluat, au căpătat noi dimensiuni. Care este limita dintre rafinament şi vulgaritate este greu de stabilit. Probabil, totul depinde de cultura fiecărui individ, de valorile la care ne raportăm. Dincolo de varia interpretări, un lucru este cert: un etalon universal al frumuseţii nu a existat, nu există şi nu va exista niciodată. Frumuseţea este percepută în limitele cunoştinţelor noastre, în limitele educaţiei noastre şi, nu în ultimul rând, în limitele unor particularităţi anatomo-fiziologice. Nu înzădar, se spune că frumosul este rezultatul unui act senzorial. Ceea ce unuia îi place, altuia este posibil să nu-i placă. Vorba lui Umberto Eco: raportul dintre frumos şi urât poate fi inversat, asta depinde de privitor. În ceea ce mă privește, convingerea mea este mai aproape de spusele lui Voltaire: frumuseţea adevărată izvorăşte din sublim şi simplitate.

Pentru mai multe detalii, adresaţi-vă autorului. Tel. de contact: 069204259.