Reflecții despre cărți: Don DiLillo și inevitabilul sfârșit

“În Tibet murirea e o artă. Intră în casă un preot, stă jos, le spune rudelor scăldate-n lacrimi să iasă şi pune să se izoleze încăperea. Uşi încuiate, ferestre închise. El trebuie să se ocupe de o treabă foarte serioasă. Psalmodieri, numerologie, horoscoape, recitări. Aici noi nu murim, facem cumpărături.”

Cum mi-ar fi fost și ce impact ar fi avut lectura cărţii “Zgomotul alb” daca nu-l citeam pe Yalom cu “Privind soarele în față” acum câțiva ani?! Probabil ar fi fost amuzant și interesant să urmarești o asemenea angoasă în fața morții. Partea proastă e că treaba aceasta e cât se poate de adevarată. Aparent totul e banal. Banalitatea și cotidianul te izbesc pur și simplu: o familie, plus un televizor pe fundal care își face periodic amintită prezența. Om modern, cu o viață confortabilă, cu o casă confortabilă plină de lucruri, într-un oraș confortabil cu un spațios supermarket la îndemână. Unica chestie inconfortabilă – Moartea. Inevitabilul sfârșit.

În debutul lecturii, ți se crează impresia că doar personajul principal Jack e cel ce suferă de angoasa morții, dar nu e doar el. Teroarea îi atinge pe toți, doar că fiecare se protejează diferit. Unii caută pastiluțe, alții mimează victime, unii o înfruntă prin acțiuni extreme, alții prin filosofie. Personajul principal, bunăoară, împrumută din nemurirea lui Hitler. Se consumă, se poartă măști, se teme de singurătate. Un scenariu de viață al omului modern tras la indigo.

Pe parcurs, Don DiLillo (născut în 1936, nuvelist american, adept al curentului postmodernist) crează un eveniment major, ceva de genul unui Cernobâl miniatural, care ar fi trebuit sa îi dea romanului o altă dimensiune, să-l aprofundeze, dar după o negare urmată de acceptare se trece iar la mâncat și uitat la televizor. De ce să renunţăm la superficial?

Bun. Avem sau nu avem nevoie de moarte? “Nu-i moartea hotarul de care avem nevoie? Nu dă ea o textură preţioasă vieţii, un sens al definirii? Trebuie să-ţi pui întrebarea dacă ceea ce faci în viaţa asta ar avea frumuseţe şi sens dacă n-ai şti în sinea ta că există o linie finală, o graniţă sau limită.” Sau asta e doar o închipuire, așa cum reiese din dialogul socratic dintre Jack și Murray?!

Oamenii sunt neputincioși şi temători. Religia își avea rolul ei în pregătirea omului către moarte. Astfel moartea nu mai părea un sfârșit, ci mai degrabă o oportunitate. Viața fără repere religioase, fără un sens cert în apropierea morții devine terifiantă până la absurd.

Mi-a plăcut mult paralelismul făcut de autor dintre moarte și apus: “Cu siguranţă există veneraţie, numai şi numai veneraţie, care transcende categoriile anterioare de veneraţie, dar noi nu ştim dacă privim uimiţi sau înspăimântaţi, nu ştim ce anume contemplăm şi ce semnificaţie are contemplaţia noastră, nu ştim dacă e o permanenţă, un nivel al experienţei la care ne vom adapta treptat (…).”

Totul fiind efemer, suntem gata să primim asta? să gândim asta? să nu ne ascundem după achiziţii, sex și călătorii compulsive?! “La asta se reduce totul până la urmă, a zis el. O persoană îşi petrece viaţa luându-şi bun-rămas de la alţi oameni. Cum îşi ia bun-rămas de la sine?”

Ar fi păcat să diminuez complexitatea acestei cărți la motivul morții, care este intrinsec, dar nu singurul. Autorul nu poate fi acuzat de lipsă de inspirație. Este un carnaval de metehne ale omului modern și ar fi imposibil fără adulter și tot felul de conspirații. E o lectură antrenantă, plină de umor, pe alocuri condimentată cu un cinism fin (statutul familiar al eroului principal aproape că sfidează realitatea). Ambalate într-o scriere antrenantă cu un sfărșit ce mi-a depășit așteptările, romanul fără indoială își merită stelele şi locul.

P.S. Se pare că una dintre variantele de titlu ar fi fost “Cartea americană a morților”. Pentru mine această variantă mi se pare mai delicioasă, mai pliată pe text, mai pe înţelesul tuturor și cu o suficientă doză de umor, la fel ca romanul.

Rubrică îngrijită de Diana Mereşevschi.