Trăim vremuri când ceea ce ne definește nu e ceea ce suntem, ci poziția (ierarhică, socială) pe care o avem, iar viața este mai mult un proiect personal de succes, decât un miracol în sine, când posesiunea este un fetiș, element aproape decisiv pentru a considera viața suficient de împlinită. Şi valabilă. Noi posedăm / deținem sau suntem deținuții propriilor noastre posesiuni? E posibilă “marea eliberare”, marea evadare, o igienizare interioară de “cătușele lacomiei sau iluziilor” într-un sistem socio-economic care ne subjugă, impunându-ne o nouă formă de sclavie – cea față de bani și bunuri. Trăind într-o “mare impostură” sau, cum se exprimă Terry Eagleton, într-o “stare lamentabilă” unde domină lăcomia, idolatria și înșelăciunea, care e calea spre a atinge Autenticul?

În 1976, aproape de sfârșitul vieții, Erich Fromm (1900-1980), sociolog, psihanalist şi filozof german, a dat spre tipar manuscrisul lucrării “A avea sau a fi”, dar o parte din paginile cărții au fost retrase. Peste ani, post mortem, ele urmau să devină ceea ce azi cunoaștem sub denumirea de “Arta de a fi”.

“Cum poate cineva să trăiască fără să fie instruit în arta vieții și a morții”? De la cuvintele lui Meister Eckhart, pornește Fromm în recomandările sale de a ne forma propriile convingeri despre ce vrem sa facem cu viața noastră. Să nu ne amăgim, gândind că nu avem nevoie de un îndrumător în găsirea căii optime de a utiliza timpul care ne este dat pe acest pământ.

Să precizăm, din start, asta nu e o lectură motivațională pe care o putem găsi în orice librărie, despre cum să faci ceva în câțiva pași pentru a ajunge undeva. Din contra, Fromm devine foarte incisiv în condiții de promovare a falsului, fie el practic sau spiritual. Tocmai din aceste considerente, nu vrea ca îndrumările sale să fie percepute ca ghid complet către fericire și, posibil, ăsta fiind și motivul pentru care paginile respective au fost tipărite după moartea lui.

Dacă să îl parafrazăm pe Noica, pe parcursul studiului distingem câteva maladii de spirit contemporan: evitarea durerii, maximizarea confortului, lipsa de concentrare, fie asupra unui proces sau a unor persoane. Autorul propune câteva posibilități de contracarare a acestora: conștientizarea, concentrarea și analiza. Acestea pot parveni pe diverse căi: meditație, analiză sau autoanaliză. Deoarece metoda psihanalitică a lui Freud pare decrepită, Fromm subliniază eventualele pericole ale psihanalizei convenționale. Recomandă, însă, autoanaliza, care este necesară atunci când sinele nu este decât un “produs sintetic”: “A se vedea pe sine fără de iluzii nu ar fi atât de dificil pentru individ, dacă el nu s-ar expune în mod constant la spălarea creierului și la privarea de capacitatea de gândire critică. El este determinat să gândească și să simtă lucruri pe care nu le-ar simți sau gândi dacă nu ar fi fost neîntreruptele sugestii și metode elaborate de condiționare”.

Atunci când vorbește despre conștientizare (autorul nu se referă doar la introspecție), el spune: “Conștientizarea se referă nu numai la descoperirea conflictelor interioare, ci și la conflictele din viața socială, care sunt negate și armonizate de ideologii (raționalizări sociale). Având în vedere că individul este parte a societății și că nu poate fi conceput în afara structurii sociale, iluziile cu privire la realitatea socială îi afectează limpezimea minții și, astfel, îl împiedică să se elibereze de iluziile despre sine însuși. Capacitate de a vedea – în egală măsură – de a fi orb nu sunt divizibile. Facultatea critică a minții umane este aceeași indiferent de obiectul analizat: a crede că cineva poate vedea în interior, dar este orb în ceea ce privește lumea exterioară este ca și cum ai spune că o lumânare dă lumină într-o singură direcție, și nu în toate. Lumina unei lumânări este capacitatea de gândire critică, pătrunzătoare și revelatoare a rațiunii”.

Toate aceste sugestii ar putea genera alt tip de conflicte. În pofida efectului eliberator al Adevărului, cât de etică este deposedarea forțată de iluzii? Pot oamenii suporta deconspirarea, dezamăgirile fără a avea promisiunea unei soluții optimiste? Eu, personal, nu știu.

Părăsind libertatea individului, Fromm merge mai departe către posibilitatea existenței unei societăți conștiente: “Cu cât vor exista mai mulți indivizi care văd cu adevărat, cu atât crește posibilitatea ca ei să producă schimbări – sociale și individuale – cât mai devreme (…)”.

Tehnicele de autoanaliză oferite de Fromm le găsesc extrem de utile pentru cei ce intenționează să-și sondeze adâncurile. Una dintre ele: “(Metoda) care încearcă să descopere diferențele existente între obiectivele noastre conștiente din viață și cele de care nu suntem conștienți, dar care ne determină viața. În multe persoane există două astfel de scenarii: unul conștient, “oficial”, ca să zicem așa, care este povestea ce ascunde, de fapt, scenariul secret care ne domină comportamentul. Discrepanța dintre scenariul secret și cel conștient este prezentată în multe dintre tragediile antice grecești, în care scenariul secret este atribuit “sorții” (Moira). Moira este forma alienată a scenariului inconștient al omului, care este in interiorul lui și care îi hotărăște viața”.

Spre sfârșitul lucrării găsim o incursiune filosofică frumoasă asupra noțiunilor de “a fi” și “a avea”. La care însă nu o să mă opresc, vreau doar să citez: “(…) categoria “a avea” este o etapă de tranziție necesară în dezvoltarea copilului. Dar dacă posesivitatea rămâne experiența dominantă la adult, ea indică faptul că el nu și-a atins încă scopul dezvoltării normale către productivitate, ci s-a blocat în experiența de a avea (…). Aici, că și în alte orientări, ceea ce e normal într-un stadiu timpuriu al evoluției, devine patologic dacă apare într-o etapă ulterioară”.

Astfel, indiciile pe care ni le dă Fromm aproape de sfârșitul vieții au menirea de a ne călăuzi în întoarcerea spre noi înșine, cunoașterea sinelui și regândirea sensului de a fi născut. “Arta de a fi” poate deveni o lectură care inspiră, o lectură de turnură, dar și o frumoasă introducere către eseul “A fi sau a avea” de acelaşi autor, pe care vi-l recomand cu drag.

Rubrică îngrijită de Diana Mereşevschi.

distribuie