“La început a fost cuvântul” proclamă cea de-a patra Evanghelie. “La început a fost presa” corectează Karl Kraus. Pesimistă lectură, ceea ce în “Castelul lui Barbă Albastră” era doar o schiță, aici a căpătat dimensiuni. Ceea ce se întrevedea vag, a obținut relief și structuri clare, aproape apocaliptice, în “Gramaticile creației”. Decăderea umanității moderne, se pare, nu a fost provocată de călăreți din stepele îndepărtate, sau alți barbari ajunși la porțile unei civilizații, prăbușirea o purtăm în noi, iar Camus a fost mai mult decât profetic cu afirmația sa faimoasă “Singura problemă filozofică serioasă este aceea a sinuciderii”. Cum o facem, ne explică George Steiner.

Ca să înțelegem titlul, trebuie să pornim de la definiția pe care autorul ne-o oferă chiar de la început, “prin acest din urmă termen (gramatica creației) înțelegând organizarea coerentă a percepției, reflecției și experienței, structura centrală a conștiinței atunci când comunică cu sine însăși sau cu alții”. Astfel, lucrarea este o încercare, foarte reușită, de disciplinare a unor idei privitoare la actul creator. Unde își are izvorul, ce anume îl motivează și ce ar putea să îi determine finalitatea.

Steiner întrevede o legatură strânsă între Creație (și în sens de Geneză) – Conștiință – Limbaj. Similitudini evidente între creația divină și creativitatea umană. Această triplă uniune fiind atât de puternică, încât autorul ajunge să se întrebe: “ce semnificație capătă noțiunea de creare a formelor expresive și executive, pe care le numim artă și, cred, filozofie, dacă posibilitatea teologică, în sensul general este aruncată la gunoi?” Ori luarea în derâdere a ipotezei: Dumnezeu va trece fără consecințe pentru noi?

Fiecare etapă de disciplinare a sintaxei creaționiste și-a găsit ecou în artă și poezie. Problemele filozofice care îl privesc pe Dumnezeu pot fi atribuite oricărui făuritor. Creăm cu un scop sau doar de dragul creației? Putem să-i atașăm autorului culpa, iresponsabilitatea față de produsul defect? Are artistul, fie Dumnezeu, fie om, putere nelimitată sau creaturile au drepturi în raport cu creatorul lor? Ar putea o Madame Bovary să se răzvrătească asemenea lui Iov, lutul să se răzvrătească împotriva olarului? Scăparea imperfectului/ răului este un gest deliberat sau involuntar pentru că “artistul nu poate să stăpânească nici măcar în nemărginirea sa presiunea creativității”?

Fără doar și poate, izvorul creativității, după Steiner, se află în mitul Genezei. Studiul evidențiază trei modele conceptuale și două coduri interpretative: Tora şi Timaios. Primul model, potrivit exegezei rabinice, care afirmă că au existat 26 de machete, proiecte, schițe de creație, unde elocința și produsul finit optim sunt inerente. Creația devine rostire. Creatorul rostește lumea, limbajul apare într-o strictă interdependență, “vorbim pentru că am fost chemați să răspundem”. În același timp, tradiția iudaică presupune retragerea lui Dumnezeu din propria creație, iar revenirea asupra ei este materializată prin Potop. Anume acest model este luat de critic ca fiind cel mai elocvent pentru a arăta similitudinile dintre Dumnezeu-artistul și omul-artist.

În afară de corespondența izbitoare subliniată de autor, dezvoltarea teologicului a avut un impact modelator: “În fiecare dintre momentele lor importante, filozofiile occidentale ale artei și poetica occidentală își extrag expresia lor seculară din substratul dezbaterii cristologice”. În lucrările din creștinismul timpuriu s-a pus accentul mai mult pe imitatio decât pe mimesis. “De ce, chiar dacă a Doua Venire nu mai este atât de iminentă, să cheltuim timp și energie pe mimesis, când salvarea individuală și colectivă depinde de imitatio, de străduința noastră de a-i urma pe Isus și pe sfinți pe drumul către preafericire?”.

Tabu-urile aplicate de religii au vectorizat valorile vizuale și tactile. Interdicțiile islamice privitor la reprezentarea persoanei și-au găsit expresia în arta ornamentală, abstractă, așa cum din Parabolele lui Iisus vor evolua alegoria, analogia, comparația în literatura occidentală. Sunt două întrebări extraordinar de frumoase, în opinia mea bineînțeles, puse de autor în concluzia operei sale: “Pot să existe opere majore de filosofie, literatură, muzică și artă de proveniență atee?” și, dacă da, “vor putea rivaliza lucrările lor dimensiunile, puterea uriașă de persuasiune pe care am cunoscut-o? Care va fi echivalentul ateu la o frescă de Michelangelo sau la Regele Lear?” sau echivalentul lui Dante? (“Dante este meridianul nostru. A ne opri asupra lui nu înseamnă nici filologie academică, nici criticism literar și nici simplă delectare, oricât de legitime și prolifice sunt acestea. Înseamnă să masurăm cu cea mai mare precizie posibilă, distanța noastră față de centru, lungimea umbrelor noastre în lumina după-amiezii.”)

Artele, literatura și filozofia, așa cum găsim și în “Castelul lui Barbă Albastră”, privesc mereu spre trecut, tot ce este nou poartă în sine sentimentul unui deja-vu: “De peste o mie de ori, tați în vârstă, orbiți, vor traversa locuri pustii, sprijiniți de fiice talismanice. O dată copila se numește Antigona, altădată, Cordelia. Deasupra capetelor lor nefericite se abat furtuni identice. De peste o mie de ori, doi bărbați se vor lupta din zori și până seară sau toată noaptea, lângă un vad îngust sau un pod și, după terminarea bătăliei, își vor atribui reciproc nume: fie că e vorba de Iacov/Israel și Îngerul, Roland și Oliver, Robin Hood și micul John”. Această eternă întoarcere este cauzată și de constrângerile de limbaj. Chingile lui fac mereu actuală întrebarea filozofică dacă avem un gând esențialmente nou sau am rearanjat patternuri.

“La un nivel absolut formativ, noi ne desfășurăm viețile de la cliché-ul nașterii până la cel al morții. Variem în nenumărate rânduri, dar rareori în esență, pe temele prestabilite și reafirmate întotdeauna de factuabilitatea prestabilită a limbajului”. Dar această eternă întoarcere ne amintește de unde pornim, ne dă continuitate. Este un moment ce trebuie reținut.

Așa cum Geneza a reprezentat punctul de plecare pentru puterea creatoare a omenirii, fenomenul morții a fost cea mai bună motivație pentru a persevera. “Gândim, modelăm, într-o companie intimă și în contradicție cu moartea.” Atunci când miza e nemurirea, moartea devine un jucător important. “Calitatea ontologică” a actului muririi trebuie să rămână intact.

În opinia lui Steiner, statutul morții trece prin transformări fundamentale. Istoricii afirmă că sec. XX a fost cel mai sângeros din istorie. Fară îndoială, acest “lung marș prin întuneric” a devalorizat moartea. Aceasta industrializare a ei a dus la banalizarea conceptului. “Acolo unde predomină masacrul și mizeria social-economică, moartea se reduce la o simplă rutină. (…) Conceptul de moarte l-a impus pe cel de nemurire. O mutație la nivelul morții modifică ambii poli. Dacă devalorizăm moartea, nemurirea își pierde semnificația”.

Să ne amintim de tripla uniune Creație-Conștiință-Limbaj. Limbajul, la fel ca moartea, a suferit o reducere la banal, ne întoarcem la invocatul Kraus. “Lumea lui Kraus este una a nebuniei generate de pălăvrăgeala lipsită de conținut, dar virulent de contagioasă. (…) Circulația în masă a eliminat orice semnificație autentică pe care ar fi putut să o aibă vreodată fabricarea sintaxei și a cuvintelor. Monstruoasa inflație, deturnarea dicției au amuțit adevărul”.

Ziarele, internetul au devenit noua Biblie. Limbajul și-a pierdut din sens, s-a vulgarizat prin consumul în masă și publicitate. “Utilizarea frecventă a unor cuvinte de nepătruns precum “iubire”, “existență”, “conștiință”, “sine” în conversațiile cotidiene, în păsăreasca de sufragerie, este calificată drept o indecență etică și intelectuală. Vechile pretenții, de dinainte de 1914, de spiritualitate și comunicabilitate s-au pierdut. Astfel, taifasul mundan nu face decât să prelungească barbaria”.

În cele din urmă, când vorbește despre criza în/de cultură, Steiner își susține afirmația prin invocarea părților care au dus la rezultatul ecuației finale. Eclipsa mesianicului – negarea conceptului de Geneză iudeo-elină, modificările de limbaj, avântul științei, dar mai ales al tehnologiilor, pentru care istoria, continuitatea, nu mai sunt relevante pentru că sunt depășite. Devalorizarea morții și…. absența solitudinii, a tăcerii.

Dumnezeu însuși a avut nevoie de liniște pentru a crea. Zgomotul de fond ce ne însoțește peste tot “ne îmbolnăvește centrii nervoși ai creativității. În mijlocul pornografiei zgomotului, intimitățile calme au devenit un privilegiu al norocoșilor sau al condamnaților”. Astea fiind spuse, ce viitor ne așteaptă, sau viitorul e deja în amintiri?

Rubrică îngrijită de Diana Mereşevschi.

  • Din aceeaşi categorie:

Reflecții despre cărți: Harold Klawans și femeia cavernelor – http://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-harold-klawans-si-femeia-cavernelor/

Reflecții despre cărți: Esther Perel și inteligența erotică – http://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-esther-perel-si-inteligenta-erotica/

Reflecții despre cărți: Muriel Barbery și eleganța ariciului – http://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-muriel-barbery-si-eleganta-ariciului/

Reflecții despre cărți: Orhan Pamuk și casa tăcerii – http://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-orhan-pamuk-si-casa-tacerii/

Reflecții despre cărți: Don DiLillo și inevitabilul sfârșit – http://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-don-dilillo-si-inevitabilul-sfarsit/

Reflecții despre cărți: Evgheny Vodolazkin și mântuirea lui Laur – http://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-evgheny-vodolazkin-si-mantuirea-lui-laur/

Reflecții despre cărți: Oliver Sacks și omul care își confundă soția cu o pălărie – http://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-oliver-sacks-si-omul-care-isi-confunda-sotia-cu-o-palarie/

Reflecții despre cărți: Erich Fromm și arta de a fi – http://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-erich-fromm-si-arta-de-a-fi/