Am fost extem de mirată să aflu că această carte e un pic mai tânără ca mine, mai exact, Casa tăcerii a apărut în original în anul 1983 și este al doilea roman al lui Orhan Pamuk.  În Turcia primește premiul Madalari și abia în 1991 – pentru varianta tradusă în franceză – Prix Découverte Européenne, apoi tocmai în 2012 și o nominalizare la Man Asian Literary Prize, pentru traducerea în engleză. În 2006, Ferit Orhan Pamuk primește Nobelul pentru literatură. Cum se face că acest roman, în pofida Nobelului, parvine cititorului de limbă engleză abia după treizeci de ani de la publicare? Răspunsul pobabil, se află printre filele lui. Pamuk scrie prin intermediul unui pesonaj secundar Kemal Bey: “[Politics is] everywhere…. No matter where you go, it grabs you by the collar.” (Politica e peste tot…. Nu are impotanță unde mergi, ea te apucă de beregată).

Sinceră sa fiu, mă gandeam să abandonez această lectură după ce parcursesem mai mult de 70% din ea. Există destul de rar situații livrești care pot să mă atingă într-atât încât să arunc cartea, a cărui personaje efectiv mă scot din minţi, periclitându-mi lectura. Detestabilul personaj în cazul dat e Fatma. Dar să le luăm la rând. Acțiunea se petrece în Tucia anilor ‘80. În vacanța de vară la bunica Fatma vin cei trei nepoți: Faruc, Nilgun și Metin. Bunica traiește într-o casă dărăpănată cu un pitic care-i este servitor, Recep. Ea are 90 de ani și este extem de dezgustată de tot. Dezgustul Fatmei țâșnește din orice literă și virgulă și se împrăștie asupra tot și toate, dar mai ales asupra bietului Recep, care rămâne mereu servil. Fatma a avut un destin destul de tragic pentru o femeie de capitală, educată conform tradiției. A fost căsătorită, fără a iubi, după un medic cu un viitor promițător, care însă datorită implicării în politică a fost exilat, astfel că tânăra soție se trezește departe de părinți și rude, într-un loc uitat de lume. Mai mult, medicul – Selâhattin Darvinoglu (Darvinoglu, adică urmașul lui Darwin) – își abandonează meseria, i se “deschid ochii” și, asemeni lui Papini în copilărie, intenționează să scrie o enciclopedie din 48 de volume (ca mai apoi să rectifice la 56), cu scopul de a arăta lumii orientale cât e de întunecată. Din cauza ideilor sale nietzscheniene și ateismului său declarat, el se depărtează treptat de soția lui profund religioasă, dar asta nu-l oprește să-i cheltuie zestrea cu succes, să-și facă amantă servitoarea și să aibă cu ea doi copii.

Fiecare capitol reprezintă viziunea unui personaj asupra unui fapt așa încât avem o expunere panoramică și posibilitatea de a judeca just. Unica care nu își are partea ei de “monolog” este Nilgun. Şi aș fi fost dezamagită dacă-l avea. Pamuk reunește imaginar sub acoperișul casei povestea a trei generații: Fatma și Selâhattin (om remarcabil și imatur, urmând destinul omului neînțeles), Dogan (fiul mort al acestora) și cei trei nepoți, copiii lui Dogan.

Toți, pe linie bărbătească, se cred unici, creați să spargă stereotipuri și să rastoarne lumi, într-un fel oarecum melancolic, mai puţin Metin. Toți nu iși găsesc locul în societate, un fel de idealiști neadaptați, dar care vor fi uniți, pare-se, de un destin.

Referitor la femei, iată cum stau lucrurile: Fatma, terorizată de sentimentul că i se va descoperi păcatul îngrozitor, mereu bănuitoare, întunecată la minte și Nilgun, nepoata, o studentă socialistă, emancipată, singura care dă un rost la toată istoria asta. Toți împreună își trăiesc dilemele existențiale sub același acoperiș.

Romanul lui Orhan Pamuk este complex, cu multiple ramificări, de la relații băbat-femeie, la religie și politică, orient și occident. Deși este a doua sa carte, subiectul are pondere, iar scrierea întrunește diverse stiluri în funcție de narator. Povestea e încurcată, pe alocuri sufocantă și imposibilă, cu un sfârșit nu senzațional, ci INCREDIBIL. Dacă e să mă gândesc mai mult asupra lui, nu știu cui i l-aș putea recomanda. Din punct de vedere psihologic nu e o lectură ușoară, sunt pagini întregi de ură și violență care nu au cum să nu te atingă. E despre disperare, despre ranchiună, vină și răzbunare. Dacă totuși vă încumetați să o parcurgeți, trageți adânc aer în piept.

Rubrică îngrijită de Diana Mereşevschi.

  • Din aceeaşi categorie:

Reflecții despre cărți: Don DiLillo și inevitabilul sfârșit – https://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-don-dilillo-si-inevitabilul-sfarsit/

Reflecții despre cărți: Evgheny Vodolazkin și mântuirea lui Laur – https://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-evgheny-vodolazkin-si-mantuirea-lui-laur/

Reflecții despre cărți: Oliver Sacks și omul care își confundă soția cu o pălărie – https://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-oliver-sacks-si-omul-care-isi-confunda-sotia-cu-o-palarie/

Reflecții despre cărți: Erich Fromm și arta de a fi – https://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-erich-fromm-si-arta-de-a-fi/

distribuie