Cartea aceasta reușește să trezească sentimente duale. Pe parcursul lecturii te simți ca și cum cineva te-ar gâdila și ți-ar trage palme în același timp. Alternanța dintre tragic și comic uneori te debusolează. La un moment dat mă simțeam ca într-un teatru al absurdului, dar nu exclud că depinde de propria percepţie.

Începutul e clar dostoevskian: o Rusie medievală, bântuită de ciumă, o casă lângă cimitir, un bătrân și un copil. În cap mi se perindă scene din filmele lui Tarkovsky. Atmosfera e creată și de dialogurile cu limbaj arhaic. Pe alocuri sunt nevoită să recitesc pentru a mă prinde. Te afunzi încet în profunzimea discuțiilor despre moarte, simți tragismul până la… primul bobârnac. O sticla de plastic este strecurată în acest decor. Reacția mea imediată: ce-a fost asta?! ca, după, să urmeze cuvinte care clar nu-și au locul, dar nu sunt puse la întâmplare, ci cu un scop.

Mai pe scurt, un copil este crescut de bunicul său, într-o lume imaginară, izolată și intens religioasă. Bunicul este vraci și îl inițiază în această activitate. Ajungând la maturitate, Arsenie, pentru că așa îl cheamă pe protagonist, își ascunde relația cu Ustina, o fată fugară care s-a pripășit în cimitirul lângă care locuia băiatul. Ei se indrăgostesc, Ustina rămane însărcinată. De teama păcatului, Arsenie nu cheamă moașa pentru a asista la naștere. Ustina moare împreună cu copilul, în pofida rugăciunilor arzătoare. Astfel, Arsenie se face vinovat nu doar de moartea fizică, ci și de moartea sufletului Ustinei, conform tradiției bisericii ruse medievale. Aici începe drumul lung al sălvarii, salvării personale, a iubitei și a copilului mort. Așa cum se exprimă Evgheny Vodolazkin (născut 1964, oraşul Kiev, istoric literar și scriitor rus, expert în literatura rusă veche), prin gura starețului, acum începe adevărata poveste de iubire – cu ispășirea.

“Laur” e scris în patru părți. Prima este preferata mea, am citit-o aproape compulsiv. În fiecare parte personajul capătă alt nume și alte împrejurări, acestea ducându-mă cu gândul la ciclurile Samsarei, cicluri de purificare necesare ajungerii la Nirvana, la eliberarea definitivă de suferință. Tot prima parte este și premonitorie, conține pasajul unde Arsenie mic îl vede pe Arsenie bătrân ca într-o oglindă și o referință la posibilul său destin.

Pe măsură ce înaintezi cu lectura, devine evidentă o dihotomie. Spațiul devine atemporal, trecutul se împletește cu prezentul. Într-un fel, Vodolazkin merge cu stilul scrierii în fidelă concordanță cu dialogul dintre Arsenie și Ambrogio asupra timpului, care este, de altfel, un dialog platonic foarte frumos. Această interferență a trecutului cu prezentul la un moment dat a început să mă deranjeze, pentru că combinarea stilului de relatare medieval cu cel modern naște pasaje tragicomice, amintindu-mi de Vonnegut. Autorul parcă te zmulge din atmosfera apăsătoare de epocă, îți spune “băi, frate, asta nu e pe bune”. În fine, aceasta poate fi viziunea mea personală.

Trecând prin numeroase încercări, în drumul său de eliberare de vină, Arsenie iese ca un învingător. Cred că asta e semnificația faptului că aproape de sfârșitul vieții primește numele de Laur, un simbol cu trimitere la purificare, nemurire și victorie.

Până la urmă, dincolo de ce am simțit eu pe parcurs, dincolo de subiectiv, “Laur” e o carte a întrebărilor, a frământărilor despre viață, moarte, timp, iubire, Dumnezeu, sens și mântuire prin prisma realității ortodoxe.

“- Какого же направления ты еще ищешь? Да и что ты понимаешь под путем – не те ли пространства, которые оставил за спиной? Со своими вопросами ты дошел до Иерусалима, хотя мог бы задавать их, скажем, и из Кириллова монастыря. Я не говорю что странствия бесполезны: в них есть свои смысл. Не уподобляйся лишь любимому тобой Александру (cu referință la Alexandru cel Mare), имевшему путь, но не имевшему цели. И не увлекайся горизонтальным движением паче меры. – А чем увлекаться, спросил Арсений. – Движением вертикальным , ответил старец и показал вверх.”

Sfârșitul m-a lasat în pană de idei, ceea ce destul de rar mi se întâmplă, am rămas fară replică. Unicul gând pe care l-aș considera plauzibil este o posibilă lipsă de sens, un fel de ironie a sorţii. Ei, dar asta ramâne să decidă fiecare.

P.S. Am citit cartea în original, deși există și varianta tradusă de Humanitas. Mi s-a iscat o dilemă personală: cum a fost tradus textul arhaic în română? Poate o să ajung să mă lămuresc cu asta într-o eventuală lectură repetată.

Rubrică îngrijită de Diana Mereşevschi.

  • Din aceeaşi categorie:

Reflecții despre cărți: Oliver Sacks și omul care își confundă soția cu o pălărie – https://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-oliver-sacks-si-omul-care-isi-confunda-sotia-cu-o-palarie/

Reflecții despre cărți: Erich Fromm și arta de a fi – https://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-erich-fromm-si-arta-de-a-fi/

distribuie