Drumul către această carte a cam durat. Acum câțiva ani am fost infectată de entuziasmul unei frumoase prietene și am început să-mi direcționez lecturile spre neuroștiințe, implicit plasticitatea creierului, lucru pe care l-am abandonat în favoarea hermeneuticii. Totuși Goodreads nu uită și cartea asta mi-a fost recomandată în repetate rânduri. Inițial, titlul a fost perceput ca unul metaforic. Gândul mă purta la vreun erou psihopat misogin, ca, într-un final, să descopăr că la bază narațiunii stau experiențele anamnestice ale neuropsihiatrului Oliver Sacks, curiozități, care, cel puțin pe mine, m-au absorbit de la primele pagini, iar omul care își confundă soția cu o pălărie o face la modul propriu.

Continui să cred că medicina este îndeletnicirea cu cel mai mare sens în dimensiuni de viziune filosofică. Această activitate tangențială morții, face să fii conștient de fragilitatea vieții și absurditatea unor întorsături, asta explică probabil caracterul profund al scrierii: “Ce paradox, ce cruzime, ce ironie în faptul că viața interioară și imaginația pot zăcea indiferente și adormite, dacă nu sunt eliberate, trezite de o intoxicație sau boală” spune O. Sacks în “Boala lui Cupidon” (comentariu pe seama unui pacient cu neurosifilis, în care spirochetele sunt cele ce-i stimulează cortexul cerebral primitiv, cu trimitere în literatură la inspirațiile spirochetice din Doctor Faustus al lui Mann), iar în “Marinarul rătăcit” m-a frapat prin concepția de “de-spiritualizare prin boală”, dând dovadă de un grad excepțional de sensibilitate față de pacienți și viață. “Dacă un om a pierdut un picior sau un ochi, el știe că a pierdut un picior sau un ochi; dar dacă a pierdut un sine, pe sine însuși, nu poate ști acest lucru, pentru că el nu se mai află acolo pentru a ști”.

Sacks își structurează cartea în patru capitole, care la rândul lor sunt divizate în eseuri. “Pierderi”, “Excese”, “Transporturi” și “Lumea celor săraci cu duhul” sunt titlurile ce se reunesc sub forma unor povești, istorii neverosimile ale pacienților lui Sacks. Încă din prefață autorul ne promite o călătorie, “o călătorie pe meleaguri de neînchipuit, meleaguri despre care altminteri n-am avea nici o idee și nici o reprezentare”. Promisiunea se îndeplinește, avem parte de o incursiune prin minte, prin capacitățile ei adaptative, rezervele și grotescul ei, iar uneori prin excrescențele ei monstruoase. El ne introduce într-o lume nouă, o lume ce se întinde până la hotarul dintre fapt și legendă. Legendă nu pentru că nu ar fi fost, ci pentru ciudățenia acestor personaje. Cum ar fi să rămâi încremenit în mijlocul unui tic, să elimini, printr-o eructație violentă, gesturile, atitudinile, expresiile, apucăturile ultimilor 50 de oameni pe care i-ai văzut? (“Posedata”) Să nu-ți mai pese de nimic (“Da, părinte-soră”), ori să îți pierzi controlul total asupra propriului corp (“Doamna fără trup”)? Este ceva ce e de neconceput, pentru că ne bucurăm de libertatea echilibrului natural, de familiaritatea sănătății.

În abordarea sa medicală O. Sacks încearcă să înțeleagă pacientul ca pe o unitate nefracționată (diferit față de neurologia clasică) și nu exclude din sfera rațiunii nici facultăți precum intuiția, revelația, percepția poetică și muzicală; el caută în haosul pacientului amprenta întregului, dezvoltând termenul de “neurologie a sinelui”, iar concluziile sale, de cele mai multe ori, conțin interferențe filozofice și psihanalitice. Iată ce scrie el despre cazul unui pacient: “Pentru a fi noi înșine, trebuie să ne avem pe noi inșine, să punem stăpânire, la nevoie să punem din nou stăpânire, pe poveștile vieților noastre. Trebuie să ne adunăm, să adunăm drama interioară, narațiunea despre noi. Un om are nevoie de o asemenea narațiune, o narațiune interioară continuă, pentru a-şi menține identitatea, sinele său”.

Atunci când vorbește despre pacienții săi defectuoși, are capacitatea de a ne schimba perspectiva gândirii și felul în care îi percepem. Mi-au plăcut enorm spusele sale: “sufletul e armonic indiferent de IQ”. Acești pacienți deficitari, cu care empatizează atât de mult, îi confirmă ceea ce simțea intuitiv și anume faptul că capacitățile emoționale, narative și simbolice pot fi dezvoltate dacă sunt suficient de incurajate. Iar termenul “retardat” ca și cel de “deficient mintal” sunt, în același timp, și adevărate, și false.

“Eu sunt ca un covor viu. Am nevoie de un tipar, un model, cum e cel de pe covorul ăsta. Mă desfac, mă deșir dacă nu există un model”. În timp ce Rebecca vorbea, m-am uitat în jos la covor și mi-a venit în minte faimoasa imagine a lui Sherrington, comparația dintre creier / minte și un “război de țesut fermecat, care țese modele pline de semnificație ce se destramă continuu. M-am gîndit poate oare exista covorul brut, fără model, sau modeluri fără covor (ca zâmbetuș fără motan al motanului de Cheshire)”.

Deși e o lucrare care operează cu termeni medicali, aceasta nu împiedică lectura, nu o face confuză și nici nu o complică. Important nu e atât termenul, cât relatarea ce se ascunde în spatele acestuia. Poate fi parcursă și pe module, pentru că poveştile nu se leagă între ele. Unele, însă, conțin o notă, un post-scriptum cu adăugiri, unde autorul completează sau lămurește anumite aspecte.

Devenind un bestseller, această lucrare a servit drept sursă de inspirație pentru Michael Nyman, care a compus o operă, iar regizorul Peter Brook a pus în scenă, în 1993, un spectacol de teatru. O altă scriere de-a lui Sacks și-a găsit ecoul într-un film.

Rubrică îngrijită de Diana Mereşevschi.

  • Din aceeaşi categorie:

Reflecții despre cărți: Erich Fromm și arta de a fi – http://e-dermatologie.md/reflectii-despre-carti-erich-fromm-si-arta-de-a-fi/