• Fierul și transportul oxigenului

Fierul este un oligoelement esenţial, prezent în toate celulele. Corpul uman conţine aproximativ 4,5 g de fier. Cea mai mare parte a sa (65%) se află în hemoglobină, care este fundamentală pentru transportul oxigenului de la plămâni la ţesuturi. Mioglobina, de la nivelul ţesutului muscular, reprezintă cea de-a doua formă biologică de stocaj a fierului. Intrând în structura a nemeroase enzime, fierul are un rol esenţial şi în respiraţia celulară. Alte funcţii importante: participă la secreţia gastrică, asigură nutriţia mucoaselor şi a pielii, creşte rezistenţa la infecţii etc. Forma de rezervă a acestui mineral se află în ficat, splină şi măduva oaselor. Mobilitatea fierului în organismul uman se datorează unei proteine numită transferină.

Aportul de fier, recomandat în raport cu vârsta şi sexul, este variabil: 1 mg/kg-corp (până la 1 an), 8 mg/kg-corp (1-3 ani), 10 mg/kg-corp (3-6 ani), 12 mg/kg-corp (6-9 ani), 15 mg/kg-corp (9-18 ani), 10-15 mg/kg-corp (adulţi). Cele mai bogate surse alimentare de fier sunt carnea roşie, peştele, gălbenuşul de ou, morcovul, fructele uscate, rădăcina de pătrunjel, spanacul, urzica, salata verde, varza roşie, mazărea, conopida, ciupercile etc. Apropo, fierul hemic (din carne şi peşte) este mai bine absorbit decât fierul non-hemic (din fructe şi legume). În general, pierderile de fier din alimente cresc dacă acestea sunt tăiate în bucăţi foarte mici înainte de fierbere sau dacă se foloseşte apă de fierbere în exces. Un alt sfat preţios: conţinutul fierului din hrană este în proporţie mai mare dacă se consumă şi pulpa fructelor alături de suc, dacă se fierb cartofii necurăţaţi sau dacă se foloseşte sosul de carne rezultat din pregătirea culinară.

Aportul insuficient al fierului în organismul uman este întâlnit relativ frecvent. Acesta apare în perioada adolescenţei (creşterea rapidă în înălţime şi greutate), în caz de alimentaţie dezechilibrată (cure îndelungate de slăbire), pierderi importante de sânge (disfuncţie menstruală). Alte cauze: graviditate, tulburări de absorbţie intestinală, rezecţii gastrice, afecţiuni maligne etc. Cea mai cunoscută manifestare a carenţei de fier este anemia feriprivă, care poate fi recunoscută după următoarele semne: astenie, paliditatea pielii, palpitaţii, lipsa poftei de mâncare, balonare, constipaţii etc.

Situaţia inversă, excesul de fier în organism, se constată mai rar. De pildă, în anemii hemolitice, leucemii acute, transfuzii masive de sânge, alcoolism etc. Depozitele excesive de fier se acumulează predominant în ficat, determinând apariţia cirozei hepatice.

Combaterea deficienţei sau surplusului de fier prevede înlăturarea cauzelor favorizante, respectiv asigurarea unei diete echilibrate. În funcţie de circumstanţe, se recomandă şi administrarea unor medicamente. Spre exemplu, în caz de insuficienţă se indică produse farmaceutice pe bază de fier (sulfat de fier, gluconat de fier, fumarat de fier, hidroxid de fier, acid folic, acid ascorbic etc.), iar în caz de surplus – evitarea cuprului (care favorizează utilizarea fierului), administrarea calciului şi fosforului (care micşorează gradul lui de absorbţie/retenţie).

  • Sulful și constituţia proteinelor

Sulful este un mineral care intră în componenţa multor substanţe organice de interes biochimic fundamental, participând indirect la toate metabolismele desfăşurate în organism. În corpul uman al unui adult de 70 kg se conţine aproximativ 150 g de sulf. El intră în constituţia proteinelor, în special a celor de rezistenţă, care se găsesc în structura pielii, unghiilor, părului, tendoanelor. De asemenea, face parte din structura unor zaharuri complexe (mucopolizaharide), dar şi a unor vitamine (B1, B5, B8).

În afara efectelor menţionate mai sus, în anumite concentraţii, sulful intervine în stimularea secreţiei gastrice, a activităţii enzimelor din tubul digestiv, măreşte tranzitul intestinal, favorizând înlăturarea constipaţiei, creşte secreţia biliară, scade intensitatea procesului de putrefacţie intestinală, limitând astfel absorbţia toxinelor, stimulează secreţia de insulină (în a cărei compoziţie intră), reduce concentraţia colesterolului sanguin şi a altor grăsimi din plasmă, măreşte reactivitatea sistemului nervos, îmbunătăţeşte capacitatea de apărare antiinfecţioasă a organismului, scade sensibilitatea la agenţii alergici.

Sulful pătrunde în organism sub formă de aminoacizi: metionină şi cisteină. Principalele surse alimentare sunt carnea, peştele, ouăle, varza, fasolea uscată, nucile, usturoiul etc. Atunci când alimentaţia este corectă şi mâncăm suficiente proteine, în organism pătrunde destul sulf şi astfel nu se recomandă o anumită cantitate zilnică. Totuşi, în perioade de convalescenţă este important să consumăm mai multe proteine, în special lactate şi ouă, care conţin metionină. Metionina participă la creşterea, dezvoltarea şi regenerarea ţesuturilor după boală.

Deficitul de sulf nu întotdeauna poate fi demonstrat. S-a observat, totuşi, că remediile pe bază de sulf asigură o vindecare mai rapidă a unui şir de probleme: mătreaţă, fragilitatea părului, fragilitatea unghiilor, dermatoze eritemato-scuamoase, diverse artropatii etc. Situaţia inversă, intoxicaţia cu sulf, mai des cu dioxid de sulf (E220), utilizat pe larg în industria alimentară şi cea producătoare de alcool, se manifestă prin: greaţă, vomă, dureri de cap, convulsii, tulburări de respiraţie etc.

Combaterea deficienţei sau surplusului de sulf prevede înlăturarea cauzelor favorizante, respectiv asigurarea unei diete echilibrate. În funcţie de circumstanţe, se recomandă şi administrarea unor medicamente. Spre exemplu, în caz de scabie, acnee, dermatită seboreică, eczemă, psoriazis, boala reumatismală etc. se indică produse farmaceutice pe bază de sulf, diverse tratamente balneo-climaterice (sulf precipitat, sulf depurat, sulfat de fier, sulfat de magneziu, băi sulfuroase etc.), iar în caz de intoxicaţie – lichide din abundenţă, provocarea vomei sau eliminarea conţinutului stomacal printr-o sondă. Uneori, în funcţie de circumstanţe, pot fi utile perfuzii cu ser fiziologic, diuretice etc.

Rubrică îngrijită de Dr. Boris Nedelciuc.

Adaptare după: www.nutripedia.ro & Viorel T. Mogoş, Sănătatea şi substanţele minerale, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, 190 pag.

  • Din aceeaşi categorie:

Universul mineralelor: magneziul și seleniul – http://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-magneziul-si-seleniul/

Universul mineralelor: calciul și fosforul – http://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-calciul-si-fosforul/

Universul mineralelor: sodiul și potasiul – http://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-sodiul-si-potasiul/