• Magneziul și agresivitatea omului

Magneziul este un element mineral de o importanţă incontestabilă. Corpul uman conţine aproximativ 25 g de magneziu, dintre care 60% se găseşte în oase, 39% în ţesuturile moi şi 1% în fluidele extracelulare. Ca şi în cazul calciului, se pare că magneziul din oase acţionează ca un rezervor, ajustând nivelul sanguin atunci când este cazul. În celulă, raportul calciu/magneziu este de 3/1.

Rolurile biologice ale magneziului sunt multiple. Echilibrul sistemului nervos este, în mare parte, mediat de magneziu, litiu şi calciu. Magneziul intervine în reducerea stimulilor din interiorul sau exteriorul organismului, favorizând instalarea perioadelor de somn. Deficitul acestuia creşte excitabilitatea creierului, iar persoanele respective devin mai agitate. În alt context, el activează un număr mare de enzime cu rol major în metabolismul glucidic, proteic şi lipidic. Împreună cu calciul este implicat în contracţia musculară şi coagularea sângelui (calciul iniţiază procesele de coagulare, magneziul le inhibă). Totodată, magneziul potenţează metabolismul energetic, protejând celulele de lipsa temporară a aportului de oxigen. Iar atunci când numărul de leucocite este scăzut, stimulează creşterea acestora. Astfel, sporeşte lupta antiinfecţioasă a organismului.

Nevoile zilnice de magneziu variază de la o vârstă la alta: 40-70 mg (la naştere), 100 mg (1 an), 200 mg (10 ani), 300-350 mg (adulţi), 450 mg (femeile gravide). Cele mai bogate surse alimentare sunt seminţele (de dovleac, de floarea soarelui, de susan), cerealele integrale (orez, grâu, ovăz, hrişcă), nucile, legumele, laptele, carnea şi în special organele (ficat, creier, rinichi), ciocolata etc.

Aportul insuficient al magneziului în organismul uman este relativ des întâlnit. Acesta apare în caz de transpiraţie abundentă (ca urmare a efortului fizic intens), alimentaţie artificială prelungită (săracă în magneziu), alimentaţie dezechilibrată (aportul crescut de vitamine F şi D împiedică absorbţia intestinală a magneziului), alcoolism, ciroză hepatică etc. Semnele clinice ale scăderii concentraţiei de magneziu: hiperemotivitate, nervozitate, agresivitate, senzaţie de lipsă de aer, dureri de cap, tremurături, ameţeli, insomnie, furnicături şi amorţeli ale extremităţilor, crampe musculare, fragilitate a părului şi unghiilor etc.

Situaţia inversă, creşterea exagerată a concentraţiei de magneziu în organism este foarte rară. Ea se întâlneşte în stadiul avansat al insuficienţei renale cronice, după administrarea unor doze prea mari de magneziu intravenos, în deshidratări importante etc. Semnele clinice ale creşterii concentraţiei de magneziu: greaţă, vomă, stări depresive, diminuarea ventilaţiei pulmonare etc.

Combaterea deficienţei sau surplusului de magneziu prevede înlăturarea cauzelor favorizante, respectiv asigurarea unei diete echilibrate. În funcţie de circumstanţe, se recomandă şi administrarea unor produse farmaceutice. Spre exemplu, în caz de insuficienţă se indică sulfat de magneziu, lactat de magneziu etc., iar în caz de surplus – calciu intravenos.

  • Seleniul și respirația celulară

Seleniul este un mineral esenţial cu puternice proprietăţi antioxidante. În produsele de origine vegetală şi animală, conţinutul acestuia depinde în mare parte de concentraţia lui în sol. În organismul uman adult se află în cantitate de aproximativ 15-20 mg.

Dintre rolurile seleniului în organism, cel mai important este acela al contribuţiei pe care o are la realizarea respiraţiei celulare. Totodată, el stimulează sinteza de imunoglobuline (asigură apărarea antiinfecţioasă), protejează hemoglobina de a fi uzată de timpuriu. Intră, de asemenea, în structura glutation-peroxidazei, o enzimă ce acţionează împreună cu vitamina E şi împiedică formarea radicalilor liberi, protejând organismul de o îmbătrânire celulară prematură. Pierderea elasticităţii ţesuturilor, respectiv pierderea supleţii şi aspectului catifelat al pielii se datorează, de multe ori, deficitului de seleniu în organismul uman.

Nevoile zilnice de seleniu variază între 50 şi 60 µg. Dozele mai mari de 200 µg/zi devin toxice. Principalele surse alimentare de seleniu sunt nucile braziliene, polenul, cerealele (germenii de bob, tărâţele), fructele de mare, peştele, roşiile, usturoiul, ceapa, ciupercile, carnea de curcan, carnea roşie etc.

Deficitul de seleniu duce la infertilitate masculină şi provoacă boli cardio-vasculare. Cercetări recente invocă deficitul de seleniu în dezvoltarea osteoartritei. Situaţia inversă, excesul de seleniu, se manifestă prin respiraţie urât mirositoare (miros de usturoi), unghii fărâmicioase, păr fragil (cu tendinţa spre alopecie), anomalii ale sistemului nervos, iar în cazuri mai grave – orbire, paralizia muşchilor şi tulburări respiratorii.

Combaterea deficienţei sau surplusului de seleniu prevede înlăturarea cauzelor favorizante, respectiv asigurarea unei diete echilibrate. Utilizarea sa terapeutică trebuie făcută cu prudenţă, din cauza atingerii foarte uşor a limitelot toxice. Acestea constau în tendinţa seleniului de a înlocui sulful din diverşi compuşi biologici importanţi şi de a inhiba unele enzime. Tratamentele cu seleniu dau rezultate bune dacă sunt făcute cu prudenţă, mai ales când se asociază cu administrarea de proteine.

Rubrică îngrijită de Dr. Boris Nedelciuc.

Adaptare după: www.nutripedia.ro & Viorel T. Mogoş, Sănătatea şi substanţele minerale, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, 190 pag.

  • Din aceeaşi categorie:

Universul mineralelor: calciul și fosforul – http://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-calciul-si-fosforul/

Universul mineralelor: sodiul și potasiul – http://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-sodiul-si-potasiul/