Cum să ne creștem fetele: de la naștere până la 2 ani

Mâncatul și dormitul reprezintă principalele evenimente ale primei vârste a copilului. Pe tot parcursul acestei etape, creierul bebelușului se va dezvolta întruna: în primul an de viață își va dubla sau chiar tripla volumul. Ceea ce ajută creierul să crească sunt dovezile de dragoste, zâmbetele, cântecele sau jocurile și toate celelalte mii de gesturi pe care părinții le fac în mod natural cu copiii lor.

Iubirea e ca un fluviu care deopotrivă ne inundă și izvorăște din noi. Apropierea de familie și prieteni e foarte folositoare atunci când apare un nou-născut. Iată de ce sprijinul oferit de bunici, mătuși, prieteni e foarte important. Proaspeții părinți nu se pot descurca prea bine de unii singuri pe parcursul acestei etape, având și ei nevoie de puțină grijă, atenție.

În a doua jumătate a primului an de viață se dezvoltă acele zone din creierul bebelușului care sunt caracteristice formării deprinderilor. În context, fetițele sunt mai dotate decât băieții și conștientizează mai bine legăturile dintre oameni, un punct forte înnăscut, dar care are încă nevoie să fie cultivat și consolidat. Legăturile nu se fac conștient sau deliberat (ceea ce ar putea deveni un obstacol în procesul de comunicare), ci din instinct. Te cheamă copilul, îi răspunzi. E simplu, firesc și relaxant pentru toată lumea.

Fetița dumneavoastră o să știe întreaga viață ce înseamnă calmul și liniștea după felul în care îi veți aduce mereu alinare în primele luni de existență și chiar mai târziu. Acest lucru înseamnă să planificați, pe cât posibil, atât înainte, cât și după naștere, cum să vă petreceți timpul cât mai mult și fără stres cu micuțul dumneavoastră până în al doilea an de viață. Exact opus felului în care ne trăim astăzi rutina cotidiană: graba, alergătura și afacerile sunt emblema vieții moderne. Însă copiii noștri sunt la fel ca aceia de-acum mii de ani, iar nebunia zilelor noastre nu le priește. Dacă aveți cum, îndepărtați-vă o perioadă de stresul în care poate v-ați complăcut până acum.

A te simți bine în lumea în care te-ai născut este prima lecție pe care i-o predați fetiței dumneavoastră: ”ești iubita și scumpa noastră, suntem alături de tine și totul este bine”. Dacă e lăsat să plângă, un bebeluș speriat și singur nu va învăța să se calmeze de la sine. Aceasta este cea mai frecventă prejudecată. În cele din urmă, copilul se va liniști, dar asta doar pentru că aici intervine un alt model de supraviețuire: ”nu va veni nimeni”. Plânsul prelungit al copilului ”în sălbăticie” poate atrage deverse primejdii (de exemplu, animalele de pradă), așa că, dacă țipătul nu dă roade în câteva minute, copilul tace și ”se deprimă”. Dacă părintele nu reacționează (din cauza unei depresii postnatale sau – și mai rău – din cauza consumului de alcool sau droguri ori pentru că nu-i pasă) și dacă acest lucru se întâmplă destul de des, atunci bebelușul va hotărî că eforturile lui ”nu îi sensibilizează pe ceilalți”. Acest model va deveni o parte din felul în care copilul va reacționa în momentele dificile ale vieții și se numește ”neputință dobândită”.

Dincolo de liniște și calm, sugarii și copiii până la doi ani au nevoie uneori și de reversul medaliei: emoții mai intense pentru a-și diversifica gama de sentimente, inclusiv cele de bucurie. Din cele mai vechi timpuri, părinții și frații mai mari au simțit în mod natural nevoia de a-i gâdila, tachina, stârni și stimula pe bebeluși. Fetița dumneavoastră va chicoti și va ”prinde viață” atunci când o stimulați cum știți mai bine (cântece, jocul de-a v-ați ascunselea etc.). Cercetările au arătat că fetițele care se joacă cu tăticii lor când sunt mici sunt mult mai rezistente la stres decât acelea care au fost crescute cu mult prea multă protecție și blândețe.

Adaptare după Steve Biddulph, Cum să ne creștem fetele, București, Humanitas, 2017, 282 pag.