Percepții și reflecții: despre realitate

Noaptea, timpul parcă se opreşte în loc. O linişte ameţitoare coboară insidios peste oraşul mut. Clădirile, aidoma unor temple părăsite, emană lumini răzleţe, abia vizibile. Străzile sunt pustii. Câinii vagabonzi dorm, în marea lor parte. Oamenii – la fel, cu mici excepții. Undeva, într-un dormitor, doi îndrăgostiţi, s-au contopit unul cu altul. Altundeva, într-un salon de spital, cineva se zbate între viaţă şi moarte. Sus, la mansardă, un pictor îngândurat îşi admiră pânzele, fredonând o melodie fără sfârşit. Stelele, pe cer, se joacă de-a v-ați ascunselea cu norii morocănoşi. Luna absentează de la acest eveniment. Sper, nu a fost sechestrată în carantină.

La ieșirea din oraș, spre aeroport, un vitezoman sparge liniştea nopţii, lăsându-i pe poliţişti cu gura căscată. Sărmanul Logan nu are nicio şansă în faţa unui bolid de lux. Un microbuz, fără alarmă, parcat în preajma grădinii zoologice, a rămas în această noapte fără oglinzi. Trei boschetari, aghezmuiţi de licoarea lui Bahus, răscolesc prin tomberoane. La un moment dat, unul dintre ei bolboroseşte ceva în engleză. Vremuri noi, boschetari noi! Într-o clădire luxoasă, dar ferită de ochii lumii, doi bărbați chipeși pun la cale niște afaceri dubioase. Pentru unii, totuşi, întunericul are atâtea semnificaţii, atâtea sensuri.

La un moment dat începe să plouă. Iniţial timid, apoi tot mai tare, mai tare. Ador ploile nocturne. Ele ne spală nu numai străzile, dar şi păcatele, regretele, deziluziile. Târziu, în zori, după potolirea apelor, ne trezim la realitate, la viața noastră cea de toate zilele.

Rubrică îngrijită de Dr. Boris Nedelciuc.