Zincul şi performanţele sexuale

După fier, zincul este cel mai abundent oligoelement esenţial din organism. Cantitatea totală din corpul uman adult este apreciată la aproape 1,8 g. Concentraţiile cele mai mari se găsesc în prostată (87 μg/g faţă de numai 6 μg/g în piele). Concentraţii mai mici se găsesc în pancreas, oase, rinichi, ficat, muşchi şi hematii.

Cele mai importante surse de zinc sunt alimentele vegetale şi animale: drojdia de bere, boabele de cereale, sămânţa de dovleac, fasolea verde, cartofii, crustaceele şi moluştele, carnea (în special ficatul), gălbenuşul de ou, laptele etc. Trebuie, totodată, de menţionat faptul că prezenţa în alimentaţie a unor cantităţi crescute de calciu sau fibre vegetale împiedică absorbţia zincului, chiar dacă hrana conţine concentraţii mari ale acestui mineral.

Se cunosc peste 300 enzime care au în constituţia lor acest mineral. Nici o cale metabolică importantă nu se poate desfăşura în absenţa acestor enzime. Zincul întră, de asemenea, şi în compoziţia hormonilor sexuali, carenţa sa fiind responsabilă de apariţia impotenţei, scăderii producţiei de spermatozoizi etc. Carenţele de aport în zinc favorizează hipertrofia benignă a prostatei. El este implicat în sinteza spermei şi a lichidului seminal, participă la sinteza testosteronului, iată de ce carenţa de zinc se poate manifesta printr-o scădere a libidoului. Menţionăm, tot aici, că până la 80% dintre bolnavii sub dializă renală sunt impotenţi din cauza insuficienţei zincului.

Zincul este un microelement cu rol important în schimbul de substanţe, mai ales în metabolismul proteic şi hormonal, funcţionarea adecvată a sistemului imun. Diminuarea conţinutului seric se observă în inflamaţii cronice, disproteinemii, disfuncţii endocrine etc. In dermatologie, zincul a fost folosit pentru prima dată în tratamentul acrodermatitei enteropatice, ceva mai târziu în ulcerul trofic de gambă, psoriasis, acnee, dermatită seboreică, alopecii, distrofii ale unghiilor, prostatite etc.

Zincul are de asemenea o acţiune protectoare împotriva fenomenului de îmbătrânire, împiedicând acţiunea de uzură a unor substanţe toxice asupra echipamentului biologic celular, iată de ce după 60-65 ani poate fi administrat şi cu scop profilactic.  Organismul uman are nevoie de vitamine (A, C, E) şi minerale (zinc, seleniu) pentru „a stinge” incendiile celulare provocate de radicalii liberi.

Deficitul de zinc se poate instala în următoarele situaţii: absorbţie intestinală scăzută, perfuzii îndelungate cu glucoză, distrucţii tisulare (arsuri, ulcere cutanate), unele anemii, neoplasme etc. Manifestările carenţei de zinc: lipsa poftei de mâncare, întârzierea creşterii în înălţime şi greutate, căderea părului, modificări de troficitate a unghiilor, cicatrizarea anevoioasă a rănilor etc.

Excesul de zinc se întâlneşte rar. Cele mai importante cauze: poluarea industrială sau consumul de lapte păstrat în vase de zinc care, prin coroziune, se contaminează cu acest mineral. Manifestările intoxicaţiei cu zinc: greaţă, vomă, diaree, frisoane, febră, astenie marcată, anemie, osteoporoză etc.

Carenţele minore de zinc pot fi înlăturate printr-o alimentaţie echilibrată, raţională. Carenţele mai severe pot fi corectate doar printr-un aport medicamentos. Tratamentul durează de la câteva săptămâni până la câteva luni. Cele mai importante remedii sunt: 1) Pentru uz general: chloridul de zinc, sulfatul de zinc, gluconatul de zinc, picolinatul de zinc etc.; 2) Pentru uz topic: acetatul de zinc, salicilatul şi tiosalicilatul de zinc, hialuronatul de zinc, piritionatul de zinc etc. Excesul de zinc poate fi combătut prin administrarea unor medicamente care, cuplându-se cu zincul, favorizează eliminarea acestuia din organism.

Litiul şi stările afective

Litiul este un element mineral care se găseşte în cantităţi foarte mici în organismul uman. Concentraţiile cele mai mari se află în plămâni, mai puţin în ficat şi splină.

Rolul său fiziologic nu este bine cunoscut, însă administrat la persoanele cu dezechilibre ale stării afective produce normalizarea acesteia. La omul sănătos, nu produce modificări psihice. Utilizat în timpul episoadelor maniacale, el reduce tendinţa la euforie, la expansiune verbală şi micşorează starea de agitaţie şi a ideilor delirante. Folosit în mod sistematic, litiul previne reapariţia tulburărilor de genul celor amintite mai sus. Tratamentul durează timp îndelungat, în funcţie de starea clinică a bolnavului şi de reacţiile adverse ale medicamentului. La începutul terapiei, se constată frecvent manifestări sub formă de greaţă, vomă, diaree, tremurături, slăbiciune, care sunt trecătoare şi pot fi atenuate prin fracţionarea dozelor. Alte efecte adverse: retenţia trecătoare de apă şi sare, creşterea volumului tiroidei, mărirea volumului de apă eliminată prin urină etc. În trecut, era administrat la începutul naşterii (pentru efectele sale de liniştire), dar astăzi nu se mai utilizează deoarece poate provoca malformaţii ale aparatului cardio-vascular la făt.

În cazul supradozării, acest mineral produce confuzie totală, încordarea mişcărilor, tremurături ale membrelor, tulburări de articulare a cuvintelor, palpitaţii, scăderea tensiunii arteriale, diaree profuză şi vărsături. În cele din urmă, bolnavul poate intra în comă şi muri prin prăbuşirea tensiunii arteriale şi insuficienţă renală.

Aşadar, mineralul este contraindicat a fi folosit de către pacienţii cu insuficienţă renală, insuficienţă cardiacă, cu palpitaţii, cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială etc., iar recomandarea şi modificarea dozelor se face numai de către cadrele medicale de specialitate.

Un alt mineral relativ puţin studiat este siliciul. Necesarul său zilnic este de aproximativ 50 mg / 100 g alimente, fiind asigurat în primul rând de produsele vegetale. Cerealele nedecorticate sunt principala sursă de siliciu.

Siliciul deţine în organism mai multe roluri, dintre care calcifierea oaselor este unul dintre cele mai importante. Rolul său în consolidarea scheletului este esenţial în fazele timpurii ale formării acestuia. Siliciul intervine, de asemenea, în metabolismul componentelor ţesutului conjunctiv, cu rol de susţinere, al cărui aport este esenţial în dezvoltarea embrionară, vindecarea rănilor, osificare. Mineralul mai este corelat cu procesele de îmbătrânire vasculară, în sensul că el se reduce semnificativ cu vârsta din pereţii arteriali în care s-a instituit procesul de ateroscleroză.

Rubrică îngrijită de Dr. Boris Nedelciuc.

Adaptare după: www.nutripedia.ro & Viorel T. Mogoş, Sănătatea şi substanţele minerale, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, 190 pag.

  • Din aceeaşi categorie:

Universul mineralelor: manganul și molibdenul – https://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-manganul-si-molibdenul/

Universul mineralelor: cromul și cobaltul – https://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-cromul-si-cobaltul/

Universul mineralelor: fluorul și cuprul – https://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-fluorul-si-cuprul/

Universul mineralelor: iodul și clorul – https://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-iodul-si-clorul/

Universul mineralelor: fierul și sulful – https://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-fierul-si-sulful/

Universul mineralelor: magneziul și seleniul – https://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-magneziul-si-seleniul/

Universul mineralelor: calciul și fosforul – https://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-calciul-si-fosforul/

Universul mineralelor: sodiul și potasiul – https://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-sodiul-si-potasiul/

distribuie