Manganul şi reacţiile de activare

Manganul este un oligoelement esenţial care se găseşte în corpul uman adult în cantităţi de aproximativ 10-20 mg. Este răspândit în majoritatea organelor, fiind acumulat cu predominanţă în ficat, oase, rinichi, glande endocrine şi pancreas.

Este necesar vieţii datorită rolului său de activator enzimatic: stimulează eliberarea şi acumularea de energie, facilitează dezintoxicarea organismului, asigură respiraţia celulară, intervine în arderea glucozei, în sinteza de grăsimi şi de proteine. De asemenea, manganul este un mineral util pentru formarea sângelui, producerea laptelui matern şi menţinerea ritmului de producere a hormonilor sexuali. În altă ordine de idei, el intervine în consolidarea structurii osoase şi în menţinerea echilibrului nervos.

Necesarul zilnic de mangan este de 6-10 mg. Cele mai bogate surse sunt: alimentele vegetale (grâu, prune, morcov, banane, cartofi), laptele de vacă, carnea, ficatul etc. Pentru apa potabilă, OMS a fixat ca admisibil un conţinut de mangan de 0,1 mg/l, maximum 0,5 mg/l.

Concentraţiile mari din organism, produse prin aport alimentar exagerat (cu hrană contaminată sau prin inhalare din minele de extracţie), determină numeroase tulburări, în principal legate de alterarea severă a sistemului nervos. Una dintre cele mai frecvente manifestări este parkinsonul manganic. Expunerea la doze crescute pe perioade îndelungate de timp duce la constituirea de leziuni ireversibile şi la disabilitate severă. În intoxicaţia acută cu mangan, apar tulburări psihice grave, stări de slăbiciune, anemie severă, distrucţia ţesuturilor pe unde s-a produs contaminarea (spre exemplu, distrugerea mucoasei gastrice în cazul ingestiei accidentale).

Deficitul de mangan are de asemenea efecte dăunătoare: întârzierea creşterii, scăderea rezistenţei osoase, apariţia de malformaţii scheletice, alterarea reproducerii, imposibilitatea sau dificultatea coordonării mişcărilor, convulsii, paralizie, modificarea metabolismului glucidic şi lipidic, orbire, surditate etc.

Combaterea surplusului sau deficitului de mangan prevede înlăturarea cauzelor favorizante, respectiv asigurarea unei diete echilibrate. Cantităţi importante de mangan se găsesc în avocado, nuci, alune şi seminţe, alge şi cereale integrale. Acest mineral se găseşte din belşug şi în afine, gălbenuş, legume, mazăre, ananas şi zarzavaturi. Ierburile care conţin mangan sunt lucerna, rădacina de brusture, iarba mâţei, muşeţelul, păpădia, ginseng-ul, hameiul, pătrunjelul, menta, zmeura, inul sălbatic, coada şoricelului şi altele.

Molibdenul şi structura enzimelor

Molibdenul este un oligoelement esenţial, deoarece intră în compoziţia enzimelor cu funcţii biologice importante. Se găseşte în cantităţi foarte mici în organism, dar joacă roluri fundamentale. Cantitatea totală de molibden în organismul uman este în jur de 9 mg. Cele mai mari concentraţii se găsesc în ficat, rinichi, splină, plămâni, creier şi muşchi. Cea mai mare parte (70%) se găseşte totuşi în hematii.

Rolul biologic al molibdenului este deosebit. El intră în structura unor enzime ce intervin în degradarea acizilor nucleici uzaţi, în mobilizarea fierului din rezervele hepatice, arderea grăsimilor, îmbunătăţirea metabolismului celular, formarea de hemoglobină, producerea de energie, în procesul de creştere, în prevenirea apariţiei cariilor dentare etc.

Alimentaţia obişnuită satisface pe deplin necesităţile zilnice în molibden. În mod excepţional, se poate ajunge la carenţă prin consumarea în cantităţi mari a unui regim prelucrat, purificat (făina integrală este mai bogată în molibden comparativ cu cea albă). Cele mai importante surse alimentare sunt legumele şi cerealele, seminţele leguminoaselor, mazărea, fasolea, ficatul, rinichii. Fructele, rădăcinoasele, lactatele şi carnea sunt mai sărace. Cantitatea de molibden din alimente poate varia în funcţie de concentraţiile de molibden din solul în care au fost cultivate legumele şi fructele.

Aşadar, în practica medicală, deficitul real al molibdenului în corpul uman nu este cunoscut, datorită asigurării unei cantităţi suficiente de oligoelement pe cale alimentară. În schimb, sunt semnalate cazuri de intoxicaţie cu molibden. Printre manifestările întâlnite în condiţii de exces, menţionăm următoarele: anemia, diareaa, scăderea ritmului de creştere la copii etc. Unii autori sugerează că supraîncărcarea cu molibden determină deficienţa de cupru. Deoarece cuprul este necesar pentru asimilarea fierului şi utilizarea acestuia în sinteza de hemoglobină, se subînţelege uşor de ce o cantitate prea mare de molibden poate determina anemie feriprivă.

Rubrică îngrijită de Dr. Boris Nedelciuc.

Adaptare după: www.nutripedia.ro & Viorel T. Mogoş, Sănătatea şi substanţele minerale, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, 190 pag.

  • Din aceeaşi categorie:

Universul mineralelor: cromul și cobaltul – http://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-cromul-si-cobaltul/

Universul mineralelor: fluorul și cuprul – http://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-fluorul-si-cuprul/

Universul mineralelor: iodul și clorul – http://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-iodul-si-clorul/

Universul mineralelor: fierul și sulful – http://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-fierul-si-sulful/

Universul mineralelor: magneziul și seleniul – http://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-magneziul-si-seleniul/

Universul mineralelor: calciul și fosforul – http://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-calciul-si-fosforul/

Universul mineralelor: sodiul și potasiul – http://e-dermatologie.md/universul-mineralelor-sodiul-si-potasiul/